Nu mi-l pot imagina pe Sandu altfel decît viu, intens viu şi creativ. Mă gîndesc la el şi văd silueta sa de urs tandru, boem şi iluminat, absorbită de un peripatetism fericit în spaţiul privilegiat al Muzeului Satului Vâlcean din Bujoreni, Râmnicu-Vâlcea, undeva între culă, han, şcoală, masa de sub nuc şi biserica de lemn de pe deal. Artist plastic erudit, Sandu a fost pasionat de literatură, filozofie, teologie şi istoria religiilor. A susţinut o teză de doctorat strălucită despre simbolurile geometrice primordiale, despre funcţiile lor semantice în istoria artei şi istoria religiilor. Avea o dorinţă de cunoaştere renascentistă, care vedea în arte şi în ştiinţele umane calea de acces spre nivelul ontologic al umanităţii desăvîrşite, iluminată de proximitatea divinităţii. - SILVIU LUPAŞCU

 

Un conţinut sacru nu-şi poate găsi suport într-o formă profană

 

Alexandru a fost aproape obsedat de inutilitatea artistului modern. Credea cu tărie că, odată despărţite de funcţia lor slăvitoare, artele au decăzut, devenind lumeşti, laicizându-se până a uita de Cel care dă harul artistic, pentru a-l primi înapoi de la cei hăruiţi, îmbogăţit cu trăirea, mărturisirea şi slăvirea lor.

Ganduri despre Alexandru

Biserica Bujoreni

FLUTURE

Cu câţiva ani în urmă, în preajma zilei mele de naştere, în Suplimentul cultural al „Adevărului”, condus pe-atunci de Marius Vasileanu, Alexandru Nancu a publicat un text despre mine. Nu ştiam nimic, aşa că surpriza a dublat efectul caldelor lui cuvinte. Acum, trebuie să întorc serviciul, dar Alexandru nu mai este. L-am cunoscut în 1997, prin intermediul Luizei Barcan, care i-a devenit soţie, apoi. Nu am putut decât să subscriu la programul interdisciplinar care a stat la baza Fundaţiei Habitat şi Artă în România: alinarea, prin artă şi gentile intervenţii de landscaping, a multora dintre rănile lăsate în urmă de totalitarism, dar şi de sălbăticia deşănţată a trecerii la – ce? Aşa se face că au apărut suprarealist de frumoase intervenţii de sculptură, îngrijire a spaţiilor între blocuri (Basarab şi Valul lui Traian, dar, mai ales, Râmnicu Vâlcea, unde am şi făcut o intervenţie amândoi) şi spaţii publice acolo unde se îmburuienaseră maidane. Buni gospodari, primarii de după. . . au ras totul în anul 2000, aşa că Alexandru a trecut la şcoli de vară, reunite sub genericul Tradiţie şi postmodernitate. Aşa am proiectat, Alexandru şi cu mine, biserica şi casa de urgenţă în 2003, cu sprijinul lui Cătălin Berescu. Îmi amintesc stupefacţia lui şi furia mea de la lansare, când prefectul de-atunci şi-a asmuţit trupa de gonaci pe noi, pentru că ANL construia peste drum de Muzeul Satului Vâlcean din Bujoreni case cu 35. 000 euro, în vreme ce casa noastră reuşise performanţa de a costa 5. 700 de euro. Bine a făcut Alexandru că şi-a ţinut cumpătul şi şi-a continuat programul, reconstruind în muzeu trei biserici monumente istorice, abandonate de comunităţile unde putrezeau. Văzând frumuseţea uneia dintre ele, restaurată, au cerut despăgubiri… În acest timp, Alexandru a mai făcut două programe fabuloase, „Stuf 2004” şi „Lut” (cu trei ediţii consecutive). La Capul Doloşman (Jurilofca), trei construcţii din lemn, lut şi stuf, în coasta cetăţii Argame/Argamum, îl aşteaptă pe Alexandru să se întoarcă cu echipa lui de desant (din care făceau parte şi doi arhitecţi: Mariana Celac şi Cătălin Berescu); poate, pentru a face şi bazilica de care vorbiserăm. Alexandru era un artist preocupat de tema sacrului (excepţionalul său doctorat va apărea, postum, în volum şi va dovedi că am dreptate), dar şi de provocările sărăciei. Era un om structural bun, care se străduia, ca un creştin aflat pe cale, cu o urgenţă imperioasă (ştim acum că şi îndreptăţită), să se îmbunătăţească. Discuţiile grele, de care ne socotea vrednici, alternau cu perioadele de muncă grea. Avea câte o idee neobişnuit de frumoasă, când lucra. Capetele putrede de grinzi şi căpriori, de la penultima biserică restaurată, le strânsese lângă biserică. Cu toatele aveau un aer brâncuşian. Când l-am întrebat ce va face cu ele, mi-a răspuns: o să le îngrop cu slujbă… Îmi amintesc palmele sale grele, de sculptor, de barba sa blondă, de părul strâns la spate, când lucra şi de ochii incredibil de calzi. Îmi amintesc de vocea lui, la telefon: Hai, noroc! Dintre noi toţi, el era, de departe, cel mai bun. *** Şi au trecut deja luni de când Alexandru nu mai este. Dar, între timp, a apărut cartea sa, „Simbolica fundamentală tradiţională: Perspective, mentalităţi, evoluţii”, la Editura Ars Docendi, al cărei destin, deocamdată, a fost legat de ceremoniile funerare: lansarea a fost (la) pomenirea de patruzeci de zile a lui Alexandru, la Bujoreni-Vâlcea, în Muzeul Satului Vâlcean, unde a lucrat, făcând şi restaurând biserici şi case, în ultimii doisprezece-treisprezece ani. Cartea – forma contrasă a doctoratului pe care a apucat să îl susţină – îşi va avea destinul său, dar ea nu poate fi integral înţeleasă decât de cei care l-au cunoscut, care l-au văzut trăind tema sacrului, respirând-o în cotidianitatea gesturilor sale, profesionale sau nu. Am discutat-o de câteva ori cu Sandu şi ştiu ce voia să spună şi ce scrisul nu reţine, nu o poate face până la capăt. Sandu punea cap la cap informaţii, le extrapola, lega cuvinte de imagini şi explora problema tradiţiei întru sacralitatea ei artistică. Prinsese un fir, subţire ca argintul pânzei de paing în lumina aurie de la Bujoreni şi se îmbrăca deja în el, atunci când a plecat, ca să renască fluture.

Augustin IOAN
În revista „Viaţa Românească”, nr. 3-4/2013

N-aş putea spune că am fost prietenă cu Sandu: am fost colegi de clasă la Liceul "Nicolae Tonitza". Adevărat, ne-am văzut zi de zi, timp de 4 ani, dar nu ştiam multe despre el - doar atat cât puteam presupune. Stătea în ultima bancă, pe rândul de lângă peretele cu planşe cu scriitori români, cu un aer resemnat, pentru ca era cel mai înalt, şi trist, de multe ori, pentru că se plictisea îngrozitor... Când ceva îi trezea interesul, dinspre banca lui se auzea un tam-tam dulce, delicat, uşor ca o zbatere de aripă; când subiectul devenea insuportabil, tam-tam-ul se ascuţea ca o lovitură de secure...şi era poftit afară. Ieşea, detaşat ca un maestru zen, iar pentru noi, fetele de pe rândul de lângă geam, care luam toate lucrurile în serios, pentru că aşa fac fetele, şi pentru că nu aveam alţi termeni de referintă, atitudinea lui era un mister continuu. În caietele lui, mereu ferfeniţite, găseai invariabil un monstru abject, colţuros şi furibund, sub care exista şi o legendă: „Tipul de om nou de om tipic nou”. „Omul nou” era o sintagmă pe care o auzeam atât de des, încât devenisem imuni: cu toate astea, am sesizat cu toţii suprarealismul făpturii - iar Sandu a devenit „omul nou”, în sensul exact invers celui dorit de educatorii noştri... Pe banca lui înfloreau, ca nişte sculpturi în lemn, săpate adânc cu pixul, numele unor constelaţii pe care nu le vizitasem înca: „Deep Purple”, „Black Sabbath” , „Pink Floyd”... Era înca 1975, toţi pomii de pe Calea Plevnei erau în floare şi de-abia primisem discul cu „Un homme et une femme” al lui Francis Lai...Deep Purple era o altă limbă, pe care am înţeles-o mult mai târziu, la facultate - şi m-am gandit la el ca la un învăţat, care citea demult codul ăsta nou. Între timp Sandu devenise uriaşul cel blând, care trăia numai pentru metal, thrash şi death, piatră şi, uneori, lemn. Cu metalul ne-am luptat cu toţii, dar pe lângă brăţările noastre romane, delicate şi frivole, compoziţiile lui contorsionate, dramatice, îndelung lucrate, sudate şi nituite ca pentru veşnicie, păreau nişte monumente făcute pentru o altă lume, nu pentru cea în care trăiam atunci. Dupa bac, în 1978, ne-am despărţit. Ne-am regăsit în 1990, în Piaţa Universităţii, unde ne petreceam fiecare seara ca pe o ultimă seară, unde am regăsit pofta de scris, unde l-am cunoscut pe soţul meu...şi unde am fost uluită să descopăr un alt Sandu, complet diferit: un lider, un organizator, un formator de opinie. Ştiam că e şi el acolo, îl auzeam vorbind uneori de la balcon, dar de văzut, nu l-am văzut până la întâlnirea promoţiei noastre, din 1998. Între timp am aflat întamplator, de pe Net, câte ceva despre ce făcea, despre proiectele de landscaping şi Fundaţia HAR. Din nou m-a uimit evoluţia lui spirituală: părea că se reinventează în fiecare an, că totul se leagă în jurul lui, că în mijlocul confuziei valorilor, cu care noi, ceilalţi, ne luptam în fiecare zi, el ştia foarte bine ce are de făcut. Ne-am revazut din nou în 2008, la a doua întâlnire cu colegii, şi atunci am aflat despre Lut/ADOBE, despre biserici şi alte întâmplări minunate. Nu pot decât să regret că nu l-am cunoscut destul, în perioada când steaua lui a strălucit şi când a strâns în jurul lui atâta har...Şi să mă bucur că l-am cunoscut, totuşi, într-o vreme când gândurile lui prindeau contur: „omul nou” se pregătea să iasă din crisalidă, şi ce aripi puternice l-au purtat, şi cât de departe! Iar pe drumul cel lung nu a fost singur: mulţi l-au urmat, şi pentru mulţi fiinta lui, viaţa lui va rămâne vie.

Doina DOBRE LEREANU

La Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni a avut loc un eveniment important pentru istoria culturală şi spiritualitatea judeţului Vâlce: victoria asupra vremurilor a bisericii de lemn din Angheleşti, comuna Pietrari. Resfinţirea ei. Nu putem spune cu precizie a câta, dar cea mai îndepărtată de care avem ştiinţă a fost în 8 decembrie 1655, an în care se punea și piatra de temelie la Mitropolia din Bucureşti. Este o biserică binecunoscută de istoricii de artă, planul ei arhaic, cu pronaosul supralărgit şi hexagonal ca şi absida altarului, lipsa pridvorului şi inscripţiile exterioare de pe bârne au atras atenția cercetătorilor asupra vechimii ei, dar sătenii din cătunul Anghelești o mai foloseau doar ca să-i anine de grinzi coroanele mortuare, sau să sprijine de ea crucile de lemn ridicate de pe morminte. În septembrie 2006, Alexandru Nancu a dus la Anghelești un grup foarte consistent profesional (arhitecți, restauratori, istorici de artă) și, poate, atunci s-a schimbat cursul istoriei unui monument cu valoare de tezaur. În anul 2009, biserica și-a început drumul către rezervația de arhitectură de la Bujoreni. Au fost mulți cei care au sprijinit salvarea ei, dar cel chemat să-i hotărască destinul a fost sculptorul- restaurator Alexandru Nancu. El a intrat în șirul ctitorilor ca salvator, restaurator, meșter dulgher și cercetător, acum la sfințirea din 19 octombrie 2013, alăturându-se celor vechi pe care îi știm – popa Vasile, sătenii și meșterul Ogrea Ionu din 1655, Gheorghe fiul popii Vâlcu de pe la 1730 – și celor pe care nu-i știm cu numele. Inscripția amplă descoperită pe bârna de rezistență a peretelui despărțitor dintre naos și pronaos, după decaparea frescei ce acoperea partea superioară a peretelui, care atestă strămutarea bisericii, încheiată la data de 8 decembrie 1655, cercetarea detaliilor constructive, multiplele rânduri de semne care marchează strămutările succesive ale bisericii, descifrarea inscripțiilor de pe bârnele exterioare – toate acestea împreună reconstituie istoria celei mai vechi biserici de lemn din Țara Românească, cu începuturile plasate în „ultimul veac al secolului al XVI-lea”, așa cum afirmă Luiza Barcan și Alexandu Nancu în monografia „Biserica de lemn Sfântul Nicolae, Pietrari Anghelești, 1655”, editată de Fundația HAR și Muzeul Județean „Aurelian Sacerdoțeanu” Vâlcea. Bisericile de lemn sunt corăbii fragile ce veghează atingerea dintre lumi. Senine, ele spintecă cerul așteptând cuminți sfintele sărbători, când cei ce sunt și cei ce au fost se reîntâlnesc. Altare simple însă desăvârșite, ele își însoțesc ziditorii și le pomenesc numele sute de ani. Dispar numai dacă sunt uitate cu îndărătnicie de oameni, prin cimitire, sau chiar mai rău, atunci când ei, oamenii, le râvnesc pământul de sub tălpi ca să-și sape în el mormântul. Lupta lor smerită, dar dârză, e dusă însă până la ultima bârnă, fiindcă și ele sunt îndărădnice în a-și transmite mesajul peste timp.

Ligia RIZEA

SANDU ZÎMBIND

Sandu Nancu nu voia să fie clasificat. Nu se dădea prins în nici un insectar ideologic, un om liber şi mereu surprinzător, un prieten cu care puteai suci orice temă pe toate părţile şi cu care puteai lucra, cu egală uşurinţă şi întotdeauna cu spor, la un monument de secol XVI, la o lucrare de artă contemporană, la o casă experimentală, la un text teoretic sau la o scanare laser. Construia şi deconstruia cu egală îndemînare, şi cu logosul, şi cu mîinile; cum altfel ar putea să-ţi iasă şi un doctorat despre simbolistica formei, şi un acoperiş de biserică, dacă nu ţii o bardă în bibliotecă şi laptopul lîngă cuţitoaia cu care decojeşti un trunchi verde de stejar? Modern şi european pînă în măduva oaselor, cu toate reflexele de puşti crescut într-un Bucureşti patriarhal şi caragialesc încă intacte, cu o inepuizabilă vervă de tînăr sculptor vorbitor de limbi străine şi plimbat prin lume, pus pe şotii şi pe harţă savantă cu privire la rosturile artei în lumea urbană şi globală de azi, dar şi pasionat pînă la obsesie de tradiţie şi de felul în care ea continuă să vină către noi, cu o uimitoare capacitate de a se pierde cu lunile în lumi rurale arhaice, alături de oameni cu care tăia lemne, căra apă şi pămînt pentru a face case, în locuri fără curent şi Internet, egal prezent şi în bibliotecă, cufundat în studiul unor texte dificile, Sandu făcea o figură de cărturar hîtru, de enciclopedie tehnică ambulantă şi de explorator siberian, cu aparatură conectată la ultimele tehnologii de conservare digitală, la care lucra cu degetele bătătorite de muncă, punînd mereu în contact direct chirpicari, lăutari şi fierari cu mereu uimiţii universitari bucureşteni sau străini, pe moderni adică făcîndu-i astfel să-şi privească modernitatea într-o oglindă pe care el o numea tradiţie.

Cătălin BERESCU
În revista „Observator cultural” din 12 februarie 2013

VERILE LA ARGAMUM

Între Jurilovca şi malul Razelmului e un platou de piatră cu o faleză de stînci albe atîrnate deasupra lagunei. La Cap Doloşman iarna vin şacalii şi lupii din Deltă, iar vara arheologii sapă la cetatea antică Argamum printre şerpi negri şi păsări enorme. Aici am trăit cîteva veri într-o colonie de sculptori şi arhitecţi, la început în corturi, apoi în adăposturile făcute de noi. Materialele – numai ce găseam pe platou şi în apropiere: piatră, lut, cărămizi nearse, stuf, bile de lemn strîmbe de la arbori îndoiţi de vînt, scoabe şi var cumpărate la tîrgul din vale. Am construit cu mîinile goale, cu uneltele cele mai simple, cu ajutor de la meşterii locului (ăsta era pariul), adăposturi pentru – ne gîndeam noi atunci – arheologi. Sau pentru călătorii de off road rătăciţi pe platoul răvăşit de ploaie. Sau pentru hermiţi căutători de pustietate. Şeful acestor veri a fost Alexandru Nancu, prieten, sculptor şi constructor din născare. Am suportat împreună roiurile de ţînţari şi efemeride, fierbinţeala pietrei, zgomotul avioanelor americane venite peste mare la aterizare, spre Babadag, în mijlocul nopţii. Sandu ţinea socotelile, avea grijă de aprovizionare, aducea materiale. Dar, mai ales, isca colocviile interminabile despre cum se face aici o casă, cum trebuie să fie anexele ei cele lumeşti, despre rostul lutului, despre nevoia unei capele, despre supravieţuirea aventurii noastre. Pîndindu-l, am încercat să înţeleg cum funcţiona acest uomo integrale în stare să navigheze, fără să schimbe tonalitatea vocii sau cadenţa cuvintelor, de la cioplitul unei îmbinări de şarpantă la disertaţii despre simbolistica credinţelor primitive, de la grijile zilnice pentru clanul nostru, dar şi pentru cîinii din cetate, la istoriile despre călătoriile sale prin spaţiile creştinătăţii iniţiale, de la intensa sa prezenţă terestră la registrul credinţei trăite ca o experienţă continuă, cu o fervoare francă, cu infinită delicateţe. Alexandru Nancu nu mai este. Fără el, ediculele noastre nu au şanse să se înmulţească, nici măcar să supravieţuiască, şi nici colonia noastră nu mai are cum să se adune. Îmi rămîne recunoştinţa pentru mirabilele veri de la Argamum în preajma lui Alexandru Nancu.

Mariana CELAC
În revista „Observator cultural” din 12 februarie 2013

URIAŞUL SANDU

Pe Alexandru Nancu, pe Sandu al nostru, nu-l poţi disocia de proiectele şi de cărţile lui. Pe Sandu nu-l poţi disocia de profesionalismul şi de rigurozitatea care însoţeau orice proiect pe care îl iniţia şi care trebuia dus la bun sfîrşit. Exigent cu el însuşi în primul rînd, impunea aceeaşi exigenţă celor cu care colabora. Pentru Sandu n-au existat jumătăţi de măsură, n-a existat lucrul făcut pe jumătate. Uriaşul Sandu – şi putem să atribuim adjectivului toate înţelesurile, fără să greşim – a început şi a realizat foarte multe proiecte. Bisericuţele vechi pe care le-a salvat de la nepăsare şi pe care le-a rectitorit, bisericuţa nouă, de lemn, pe care a construit-o din temelii şi altele, asemenea, nu sînt numai proiecte materiale cu destinaţie către spirit. Sandu a dăruit, pur şi simplu, toate locurile pe unde s-a aşezat să construiască temeinic. Şi, peste toate acestea, Sandu a unit destine, a împrietenit oameni şi le-a dăruit din generozitatea lui

Gheorghe DICAN
În revista „Observator cultural” din 12 februarie 2013

CORĂBIILE CERULUI

Nu mi-l pot imagina pe Sandu altfel decît viu, intens viu şi creativ. Mă gîndesc la el şi văd silueta sa de urs tandru, boem şi iluminat, absorbită de un peripatetism fericit în spaţiul privilegiat al Muzeului Satului Vîlcean din Bujoreni, Rîmnicu-Vîlcea, undeva între culă, han, şcoală, masa de sub nuc şi biserica de lemn de pe deal. Artist plastic erudit, Sandu a fost pasionat de literatură, filozofie, teologie şi istoria religiilor. A susţinut o teză de doctorat strălucită despre simbolurile geometrice primordiale, despre funcţiile lor semantice în istoria artei şi istoria religiilor. O dorinţă de cunoaştere renascentistă, care vedea în arte şi în ştiinţele umane calea de acces spre nivelul ontologic al umanităţii desăvîrşite, iluminată de proximitatea divinităţii, l-a determinat pe Sandu să iniţieze, să organizeze şi să anime Şcoala de Vară „Tradiţie şi postmodernitate“, în cadrul programului european „Cultură şi educaţie. Cultură 2000“, la Muzeul din Bujoreni, în perioada 2001-2005. Şcoala de vară a creat o comunitate alcătuită din artişti plastici, profesori universitari, oameni de litere, teologi şi arhitecţi, studenţi la arhitectură, muzeografi şi restauratori. În cadrul ei, un dialog polifonic, un bolero intelectual, a apropiat suflete, a născut prietenii, a generat amintiri cu un ecou fără sfîrşit, multe dintre ele păstrate în paginile revistei „Ianus”, editate de Fundaţia HAR („Habitat şi artă în România“). Şcoala de vară nu a avut drept scop numai rostirea şi audierea de prelegeri abstracte, ci şi realizarea unui atelier de creaţie şi a unui atelier de restaurare a vechilor biserici ortodoxe de lemn din satele vîlcene, care datau din secolele XV-XVI. Sandu a construit o adevărată strategie de salvare a acestor locuri sacre ale Evului Mediu românesc, care viza fie restaurarea in situ, fie translaţia în perimetrul Muzeului din Bujoreni. S-a implicat direct, cu întreaga sa energie, ani la rînd, în travaliul dulgherilor şi a însoţit, cu palmele şi cu sufletul său, siluetele bisericilor, de la fundaţie pînă la şindrile, de la altar la frescă. Multe fotografii din această perioadă îl înfăţişează pe Sandu printre tîmplari şi grinzi de lemn, scări, eşafodaje, funii şi fierăstraie. În ochii săi străluceşte întotdeauna verticala infinită a Dumnezeirii, clocotul creativ din sufletul său se limpezeşte, se iluminează prin contemplaţia divinităţii. Sandu spunea despre bisericile de lemn pe care le restaura că sînt asemenea unor corăbii care plutesc pe apele cerului. Am încredinţarea că Dumnezeu i-a aşezat sufletul într-una dintre aceste corăbii şi a purtat-o spre grădina Edenului.

Silviu LUPAŞCU
În revista „Observator cultural” din 12 februarie 2013

A MURIT UN ARTIST

Alexandru, pe cuvîntul meu de onoare că nu am ştiut ce e în sufletul tău de multe ori, dar am ştiut despre tine cîte ceva în răstimpuri. N-am fost surprins să ştiu că tu, de fapt, l-ai înfruntat pe Ceauşescu atunci cînd nimeni nu era prea dumirit, pe 21 decembrie, mereu student, mereu înalt şi blond şi nu singur... Nici n-ai ştiut şi nici nu ai fost singur niciodată, deşi uneori aşa a părut. În grădina ta mică, pe divanul turcesc ori printre pietre şi lemn de măslin, curajul tău a fost acolo, curajul tău a cucerit ce e mai greu în om – orgoliul, lupta cu sine ori clădind case sau biserici împotriva celor care se clădeau numai pe ei.

Marius OPREA
În revista „Observator cultural” din 12 februarie 2013

Biografie Alexandru Nancu

Alexandru Nancu

S-a născut pe 4 august 1959 la Bucureşti.
A absolvit Academia de Artă "Nicolae Grigorescu", secţia sculptură, promoţia 1983, la clasa profesorilor Paul Vasilescu şi Marin Iliescu, precum şi Ecole des Arts et Restauration „F.Kulmer”, Sant Maure – Franţa, în 1992. A fost membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România, membru fondator şi director al Fundaţiei HAR, profesor asociat la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu” din Bucureşti şi la Universitatea Naţională de Artă, redactor şef al revistei „Ianus”. În anul 2011 a obţinut titlul de doctor, magna cum laudae, în arte vizuale cu teza „Simbolica fundamentală tradiţională – perspective, mentalităţi, evoluţii”.

Expoziţii personale

„Simetrii” – Galeria „Atelier 35”, Bucureşti (1983), „Chipul pietrei” – Galeria Orizont, Bucureşti (1986), expoziţie retrospectivă – Galeria „Anticariat-Curtea Veche (2013).

Expoziţii de grup (selectiv)

Din 1983 şi până în 2012 participă la majoritatea saloanelor naţionale de artă şi la saloanele de sculptură mică, Viena, Bratislava (1990), Sain Maure, Paris (1991, 1993), Râmnicu Vâlcea (1998), „Arta în drum spre muzeu” – Râmnicu Vâlcea (1999), „Brâncuşiana” – Târgu Jiu (1999), „22 de măşti la Veneţia” – Italia (2000), „Regăsirea memoriei” – Palatul brâncovenesc de la Potlogi (2001), „Visări Levantine” – Institutul de Cultură şi cercetare Umanistică de la Veneţia (2003), Chiogia (2003).

În 1983 realizeaza bustul monumental al militantului paşoptist Radu Golescu, amplasat la conacul Golescu din Câmpulung Muscel.

Tabere de creaţie: Săliştea – Sibiu (1983), Măgura Buzăului (1984), Babadag (1986), Scânteia (1988), „Habitat şi Artă în România” – Basarabi (1997) şi Râmnicu Vâlcea (1998–1999), „Tradiţie şi Postmodernitate” - Râmnicu Vâlcea (2000, 2001, 2002), Brâncuşiana – Târgu Jiu (2002), „Stuf 2004” – Murighiol, judeţul Tulcea Tulcea, „Lut/Adobe” – Capul Doloşman (Cetatea Argamum), judeţul Tulcea (2006, 2007, 2008), „Lemnul: tradiţie în contemporaneitate” – Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni, judeţul Vâlcea (2012) .

În cadrul Fundaţiei HAR a fost iniţiator şi coordonator al programelor culturale: Habitat şi Artă în România, ediţiile 1997 (Basarabi, jud. Constanţa) şi 1998-1999 (Râmnicu Vâlcea), Arta în drum spre muzeu, 1999 (Râmnicu Vâlcea), Tradiţie şi Postmodernitate, desfăşurat timp de cinci ediţii la Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni - Râmnicu Vâlcea, „Stuf 2004”, „MNEMO 2005-2006”, „LUT/ADOBE 2006-2008”„ReSITUS 2006-2008”, „SalvART 2009-2012”.

A relocat şi restaurat la Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni bisericile – monument istoric de la Mreneşti-Creţeni şi Pietrari-Angheleşti (Vâlcea). De asemenea, a restaurat, în cadrul aceluiaşi muzeu, „Casa Belciu şi „Povarna Velescu”.

A publicat numeroase articole şi studii în revistele „Ianus”, „Buridava” şi „Memoria Etnologica”, printre care: „Lemnul – calea îndumnezeirii”, „Sacru şi religios – delimitări necesare”, „Lumina în spaţiul eclesial răsăritean – câteva elemente simbolice”, „Arta copiilor în mentalităţile contemporane”, „Meşteşug şi iniţiere, Pentru o perspectivă tradiţională în abordarea simbolurilor”, „Înălţătoarera smerenie – Dimensiuni spirituale în arhitectura Mânăstirii Cozia”, „Timpul în icoană”. Împreună cu Luiza Barcan este co-autorul monografiilor bisericilor de lemn de la: Ciungetu, Copăceni, Malaia, Brezoi, Igoiu, Mreneşti-Creţeni, Pietrari-Angheleşti (judeţul Vâlcea).

În 2013, lucrarea sa de doctorat „Simbolica fundamentală tradiţională - perspective, mentalităţi, evoluţii” este tipărită postum la Editura Ars Docendi din Bucureşti.

Pentru diferitele sale lucrări de artă şi proiecte a fost distins cu premii şi distincţii printre care se numără: Premiul Revistei „Amfiteatru” (1984), Premiul special al revistei „Convorbiri literare” (1987), Premiul pentru Ambient al Uniunii Artiştilor Plastici din România pentru programul Habitat şi Artă în România (1997). În 1998 Programul Habitat şi Artă în România a fost inclus în categoria Best Practicies şi considerat ca "unul dintre cele mai bune 40 de programe din lume" în domeniul îmbunătăţirii habitatelor umane de către Comisia Naţiunilor Unite pentru Habitate Umane (UNCHS), Medalia de argint a oraşului Râmnicu Vâlcea pentru merite culturale deosebite (2000).

A încetat din viaţă la Bucureşti pe 8 februarie 2013.

ARTA - O CALE SPRE MÂNTUIRE

Luiza BARCAN

Alexandru Nancu era un mărturisitor subtil şi profund.

   Cei a căror viaţă ni s-a intersectat cu a lui într-un fel sau altul putem spune, cred, că am avut şansa să întâlnim o expresie a harului condensată într-o viaţă densă de sculptor, restaurator şi teoretician. Eu mai mult decât oricine pot depune mărturie despre căutările sale, nu pentru că îi sunt soţie, ci pentru că am fost, mai curând, martora transfigurării lui din om lumesc în om cu vocaţie pentru mântuire.

   Câte nu se pot spune şi povesti despre Alexandru… O voi face cândva, încercând să-mi reamintesc tot ce mi-a dăruit şi ne-a dăruit celor ce l-am cunoscut. Acum, însă, doar despre arta lui aş vrea să spun ceva. Începând cu sfârşitul, cu penultima şi apoi ultima lui lucrare.

   Penultima se numeşte „Teasc pentru memorie”. E o sculptură monumentală din lemn şi piatră. În compoziţia ei intră şi două obiecte vechi, două menghine de lemn, moştenite din familia lui prigonită şi mult încercată. Lucrarea, dintr-un buştean masiv din lemn de tei, cioplit frust, e gândită pe orizontală. La fiecare dintre capetele sale se găseşte dăltuit un lăcaş unde adastă doi bolovani de râu prinşi cu cele două menghine. Privită de sus, sculptura pare mai degrabă stilizarea unui trup adormit pe un pat-sicriu. A fost, cred, o primă premoniţie, cu chip artistic, a trecerii lui în veşnicia despre care a vorbit şi a scris cu ardoare, dar şi cu un fel de nerăbdare. Lucrarea datează din septembrie 2012. Acum, când scriu, se împlineşte exact un an de la scrierea în lemn şi piatră a acestui testament plastic. Alexandru n-a vrut atunci doar să-şi sugereze plecarea, a vrut mai mult: să ne ceară, încă o dată, să preţuim ceva de nepreţuit: memoria, adică trecutul, adică originea, adică pe Dumnezeu. Şi, într-un fel smerit, – cât de bine înţeleg acum –, ne sugera să nu-l uităm nici pe el, cel trecător ca floarea câmpului prin lumea de sub cer. Cuvântul „teasc” din titlu are sensul de tiparniţă. Şi tiparniţa aceasta e din lemn, materialul pe care l-a iubit raţional, încercând mereu să-i descifreze misterele de materia prima universală. În lemn se „tescuiesc” bolovanii de râu, cei din care s-au alcătuit în vechime temeliile bisericilor de lemn. Bisericile din lemn pe care Alexandru le-a iubit ca pe nişte împărătese ale ortodoxiei de pe meleagurile noastre. Le-a iubit până la sacrificiu. În vecinătatea celei de la Pietrari-Angheleşti, restaurată de el la Muzeul Satului Vâlcean, s-a zămislit această penultimă lucrare. Nimic nu e întâmplător, căci cea mai veche biserică de lemn atestată din Ţara Românească a renăscut la Muzeul Satului de la Râmnicu Vâlcea, pentru ca salvatorul ei să renască în veşnicie.

   Ultima lui lucrare am descoperit-o chiar azi. Ea constă, de fapt, în câteva cuie din lemn, cioplite manual de Alexandru, spre a fi folosite la fixarea icoanelor în bârnele de lemn ale bisericii de la Pietrari. Au capete de cal stilizate, asemenea capetelor de cai pe care se sprijină grinzile bisericilor de lemn de la noi. Un apogeu al simplităţii.

   Trebuie că sună straniu un astfel de final artistic. El nu s-a petrecut nici în glorie, nici cu publicitate, nici cu onoruri. S-a petrecut în tăcere şi smerenie. Şi cu sens, cu substanţă, cu un mesaj limpede pentru cine are ochi să vadă.

   Alexandru a fost aproape obsedat de inutilitatea artistului modern. Credea cu tărie că, odată despărţite de funcţia lor slăvitoare, artele au decăzut, devenind lumeşti, laicizându-se până a uita de Cel care dă harul artistic, pentru a-l primi înapoi de la cei hăruiţi, îmbogăţit cu trăirea, mărturisirea şi slăvirea lor. În felul acesta, dar şi printr-o subtilă demonstraţie ce ţinea mai curând de teologie decât de estetică, el despărţea ferm arta sacră de arta religioasă. Prima presupunea un suport doctrinar bine articulat şi o perfectă concordanţă între materie, formă şi conţinut. Un conţinut sacru nu-şi poate găsi suport într-o formă profană. Aceasta era convingerea lui Alexandru, sculptor în mileniul III. Arta religioasă, adesea confundată cu arta sacră, însemna, în viziunea lui, transmiterea unui fals mesaj, tocmai din pricina neînţelegerii acestui adevăr.

   Parcurgându-i desenele, multe tăinuite cât timp şi-a trăit viaţa pământească, şi sculptura, atâta câtă a rămas, îmi dau seama că n-a vrut altceva, ca artist modern, decât să regăsească filonul artei sacre. Aceasta i-a fost căutarea, acesta i-a fost drumul. O cale strâmtă şi plină de spini. Poate de aceea nici n-a fost un artist prolific. Procesul de intelecţie, esenţial de asemenea în viziune lui Alexandru Nancu, însemna de fapt o gestaţie îndelungă a lucrării, uneori finalizată, alteori abandonată din pricina unui sentiment acut al imposibilităţii materializării acelei proiecţii mentale.
   Şi-a început viaţa de artist explorând trecutul îndepărtat, culturile cele mai vechi, imagistica sacră a religiilor lumii. Primele lui pietre cioplite sintetizau în forme geometrizate căutarea originii, erau un fel de scări de legătură între imanent şi trancendent, interpretau simbolurile alchimice sau semnele alfa şi omega (începutul şi sfârşitul). Erau un fel de monoliţi cu intarsii din metal, interpretări ale simbolurilor a căror origine a căutat să o descopere, deopotrivă, pe calea studiului şi a meditaţiei. Treptat, căutările lui au pornit-o într-o altă direcţie, fixându-se pe câteva teme fundamentale: anatomia hristică – de unde s-a născut apoi ciclul „anatomiilor pneumatofore” –, chipul divinităţii aşa cum este el revelat în icoana bizantină, mâna lui Hristos binecuvântând, dezrobită de materialitate, ce a devenit, cu timpul, mâna Atotţiitorului (Dumnezeu) ori a Mângâietorului (Duhul Sfânt), Iona, profetul veterotestamentar a cărui iniţiere trece prin moartea de trei zile din burta chitului pentru a profeţi moartea de trei zile şi învierea Mântuitorului lumii.
   „Anatomiile pneumatofore” ultima lui serie de lucrări, fie grafică realizată pe pergament ori hârtie cerată, fie sculptură mică, în ceară, lemn, piatră şi bronz, se desfăşoară în timp, de la sfârşitul anilor optzeci şi până în 2003. Mâna, simbol recurent în arta lui Alexandru Nancu se emaciază progresiv, datorită unei febrile căutări a duhului ce, în chip paradoxal, însufleţind orice mădular, se refuză desăvârşit materialităţii. „Forma” acestui Duh a căutat-o mereu Alexandru în arta lui. Mâna, esenţializată până la a fi doar o linie unduită, animată parcă de pneuma divina, evocă momentele de maximă semnificaţie mistică ale trecerii lui Hristos prin lume: Înmulţirea peştilor şi a pâinii, Taina Euharistică, Rugăciunea, Răstignirea şi Învierea. Mâna fără anatomie din aceste desene sugerează trupul „nestricăcios”, trupul cel nou, pe care l-au primit sfinţii şi pe care-l va primi şi omul îndumnezeit, la sfârşitul vremurilor.
   La un moment dat s-a oprit. Dincolo de figurarea mâinii ce binecuvântează Creaţia, redusă la linii fine, discontinue, într-o evidentă dorinţă de nimicire a oricărei forme, n-a mai putut merge. Anul 2003 este unul de răscruce pentru artist. Alexandru refuză tranşant să mai fie sculptor, în sensul clasic al termenului, şi alege să devină meşter smerit. Ia barda, drujba, tesla, dălţile pentru cioplit lemnul şi porneşte într-o nouă aventură a sufletului: salvarea bisericilor din lemn. În 2003 renaşte astfel prima biserică restaurată de el la Muzeul Satului Vâlcean, cea de la Mreneşti-Creţeni. În anii următori explorează potenţialităţile expresive ale altor materiale tradiţionale, precum stuful şi lutul, întotdeauna împreună cu lemnul, în tabere de creaţie experimentale, fără precedent în istoria artei româneşti. Toate aceste căutări în inima tradiţiei adevărate îl modifică interior şi îi deschid calea adevăratei înţelegeri a trecerii omului prin lume. În ultimii săi ani de viaţă pământească, Alexandru vorbea şi se comporta ca un iniţiat. Restaurarea bisericii de lemn de la Pietrari pare că i-a deschis liber calea spre Împărăţia Cerurilor.

   Cândva prin anii nouăzeci, o femeie simplă, văzând lucrările lui Alexandru înşirate pe podeaua camerei unde locuia a rostit: „Uite mâinile lui Dumnezeu!”. Recent, unul dintre meşterii cu care a lucrat la restaurarea bisericilor de lemn a rostit cu simplitate şi substanţă: „Inima lui Alexandru e la Hristos!”. Mă rog ca inima lui, care a ars ca o torţă, să odihnească în mâinile lui Dumnezeu, în cele pe care le-a desenat şi le-a cioplit mereu, cu iubire şi nădejde în mântuire!

14 septembrie 2013